JAN
13

Roberto Bolaño

Roberto Bolaño și-a scris primul roman la vârsta de 27 de ani, dar l-a publicat abia două decenii mai târziu, cu puțin timp înainte să moară. Cred că a luat această decizie pentru bani. Bănuia că nu va mai trăi mult și publica volum după volum pentru a le asigura soției și fiului său un trai decent după dispariția sa.

Anvers este impropriu denumit roman. E o strategie de vânzare, fiind știut faptul că romanele au trecere mai mare decât povestirile în ochii cititorilor. De fapt, Anvers este o colecție de 56 de fragmente de o pagină-două, însoțite de o prefață scrisă de Bolaño. Sunt mai aproape de poezie decât de proză, cel puțin de proza pe care a ajuns să o scrie Bolaño mai târziu în viață. Nu există vreo preocupare pentru intrigă sau construcția de personaje. Mai degrabă avem de-a face cu scene, cu începuturi sau sfârșituri de întâmplări, cu imagini obsedante, dar care nu se adună la un loc. O femeie misterioasă, un detectiv, vagabonzi apar și dispar într-un fantomatic peisaj mediteranean. Când ajungi la final ai senzația că ai asistat la delirul unui nebun. Sau poate că tocmai ăsta e efectul pe care l-a urmărit Bolaño, cine știe.

Citește o recenzie a volumului Convorbiri telefonice, de Roberto Bolaño.

Anvers

La asta contribuie și stilul aparte al cărții. Fraze scurte, bolborosite parcă în șoaptă. Cel mai bine o spune chiar Bolaño într-un loc: „Scriitorul – cred că era englez – i-a mărturisit ghebosului cât îi era de greu să scrie. Îmi ies doar fraze răzlețe, i-a spus, poate pentru că realitatea mi se pare un furnicar de fraze răzlețe”. Exact așa este Anvers, un furnicar de fraze răzlețe.

Bolaño spunea că Anvers este singurul roman de care nu-i era rușine. Eu, personal, nu sunt de aceeași părere. Cred că e o carte pe care doar un mare iubitor al povestirilor și romanelor scrise în ultimii ani ai vieții de Bolaño poate parcurge Anvers fără să simtă că nu ia țeapă. Și eu sunt un iubitor. Așa că, dacă nu ați citit niciun Bolaño până acum, mai bine ați începe cu Convorbiri telefonice sau cu O stea îndepărtată până să treceți la Anvers.

*

Anvers a fost tradus de Horia Barna și publicat, anul trecut, de editura Leda.

*

P.S. – Am citit în Dilemateca faptul că Leda va publica în acest an Detectivii sălbatici și 2666, capodoperele lui Bolaño. Să le dea D-zeu sănătate :D

Citește o recenzie a volumului Franny şi Zooey, de J.D. Salinger.

Cuvinte cheie: Anvers, Roberto Bolano
Comenteaza
JAN
10

Alexandru Monciu-Sudinski. Un nume atipic şi un destin cel puţin bizar, mai ales pentru literatura română. Pare un personaj mai degrabă inventat decât real şi, în ciuda ineditului său, ori poate tocmai din acest motiv, s-a scris extrem de puţin despre el.

Datele certe ale biografiei sale nu sunt numeroase. Născut la 13 iulie 1944 la Turnu Măgurele, pedagog la Dragalina şi la Piatra Albă, student la limbi slave şi absolvent al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti în 1972, Monciu-Sudinski a debutat în 1971 cu volumul de povestiri Rebarbor, al cărui tiraj a fost ars de autorităţile comuniste. Au urmat volumele de false interviuri şi reportaje Caractere (1973) şi Biografii comune (1974). Nu le-am citit, dar, potrivit celor care au făcut-o, seamănă cu prozele lui Daniil Harms. Violente, absurde, ciudate, de o originalitate izbitoare pentru o epoca respectivă. Suficient pentru a-l arunca în gura Securităţii.

Dar Monciu-Sudinski nu s-a oprit aici. În 1978, el a scris o scrisoare deschisă autorităţilor prin care anunţa că intră în greva foamei în semn de protest faţă de arestarea şi internarea la nebuni a fostului său coleg de facultate Cezar Mititelu. Aceasta a fost cireaşa de pe tort. Alexandru Monciu-Sudinski a fost obligat să părăsească România. A ales Suedia, unde duce o viaţă la fel de fantomatică. Acolo s-a căsătorit şi a avut cinci copii, după care şi-a părăsit familia pentru a trăi pe străzi. Adică pentru a fi un vagabond.

Cât s-ar fi discutat în jurul unui astfel de scriitor dacă s-ar fi născut în altă ţară. Enrique Vila Matas i-ar fi făcut, poate, onoarea să-l bage în celebrul său volum Bartleby & Co. România, însă, nu este precum alte ţări. Poate că de aceea Alexandru Monciu-Sudinski nu a prea fost băgat în seamă până acum. Poate că de aceea nu am avut, încă, un Enrique Vila Matas.

Despre Alexandru Monciu-Sudinski au mai scris Ion Manolescu (aici), Marius Ianuş (aici), Melus Negrescu (aici), Mitoş Micleuşanu (aici), Dan Dăncescu (aici). Un text de-al său îl găsiţi la Alexandru Petria (aici).

Citiţi un articol despre asasinarea lui Ioan Petru Culianu.

Cuvinte cheie: Alexandru Monciu-Sudinski
Comenteaza
JAN
05

Trecutul ca o ţară străină – La furat de cai

5 ianuarie 2012, 13:52   |   Postat în Literatură   |   3 Comentarii

Per Petterson

Dintre toate colecţiile de cărţi care s-au vândut la pachet cu diverse ziare în ultimii ani, cel mai mult mi-a plăcut cea de la Cotidianul. Mi-a permis să descopăr o grămadă de scriitori valoroşi despre care nu ştiam prea multe sau, în unele cazuri, chiar nimic.

Una dintre revelaţii a fost norvegianul Per Petterson, cu al său splendid La furat de cai. L-am citit acum trei sau patru ani, l-am recitit de Crăciun şi mi s-a părut chiar mai bun decât îmi aminteam.

Petterson a reuşit să creeze o lume în doar 200 de pagini, în ciuda începutului auster precum fiordurile Norvegiei. Un bărbat în vârstă de 67 de ani se mută într-o cabană dintr-o zonă destul de izolată. La o distanţă apreciabilă de prima localitate şi chiar şi de cea mai apropiată casă, fără telefon sau televizor şi însoţit de un câine, Trond Sander fuge de o lume în care el supravieţuise unui accident rutier în urma căruia soţia sa îşi pierduse viaţa.

La furat de cai

„Planurile mele pentru acest loc sunt simple. Va fi ultimul loc unde voi sta. Cât va dura aceasta, nu vreau să mă gândesc prea mult. Aici iei fiecare zi aşa cum este şi primul lucru de care va trebui să mă ocup este cum să mă descurc la iarnă dacă va fi multă zăpadă”, spune el undeva. Când nu repară diverse lucruri sau nu taie lemne, iese la plimbare cu câinele său sau citeşte romanele lui Dickens.

Ei bine, liniştea îi este întreruptă de un eveniment ieşit parcă din pana romancierului său preferat. Trond îşi dă seama că cel mai apropiat vecin al său, cu care se întâlnea ocazional, este fratele mai mic al unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi din copilărie, Jon. Filmul alb-negru al primelor pagini se transformă, pe nesimţite, prin intermediul flashback-urilor lui Trond, într-un splendid buchet de poveşti: povestea unei veri din adolescenţă, când s-a mutat împreună cu tatăl său într-o cabană similară cu cea în care trăia acum, aproape de graniţa cu Suedia; povestea prieteniei sale cu un Jon,  împreună cu care vâna iepuri sau fura caii unui pecin pentru a-i călări; povestea familiei lui Jon, marcată de o tragedie pentru care acesta a fost parţial responsabil; povestea tatălui său, care, în timpul ocupaţiei naziste, făcuse parte din rezistenţă şi trecea deseori graniţa în Suedia pentru a ajuta diverşi indivizi să scape de nemţi.

Deşi se plimbă între mai multe planuri narative distincte, Petterson nu doar că nu-şi scapă romanul din mână, dar dovedeşte multă măiestrie narativă. Stilul său minimalist este punctat, ocazional, de pasaje lirice şi elaborate, dar care nu stânjenesc deloc acţiunea. Cât despre intriga cărţii, ea trebuie descoperită precum în romanele clasice.

Nu înţeleg de ce editurile din România nu au mai tradus şi alte cărţi scrise de Per Petterson. Probabil pentru că este norvegian şi nu e la mare modă.

*

La furat de cai a fost tradus de Raluca Iani şi a apărut în colecţia Cotidianul.

Citiţi o recenzie a volumului Dealurile verzi ale Africii, de Ernest Hemingway.

Cuvinte cheie: La furat de cai, Per Petterson
Comenteaza
JAN
03

William Faulkner

La jumătate de secol de la moartea sa, Faulkner este considerat unul dintre cei mai mari romancieri care au trăit vreodată. Şi asta în ciuda faptului că nu a fost un om de litere, ci doar un simplu fermier, aşa cum el însuşi se descria undeva.

N-a avut nevoie de condiţii speciale pentru a-şi scrie cărţile. „Experienţa mi-a arătat faptul că uneltele de care am nevoie sunt hârtia, tutunul, mâncare şi puţin whiskey”, spunea el într-un interviu din 1957. În rest, multă-multă muncă.

Mai credea că un scriitor trebuie să fie dispus să rişte orice pentru a-şi duce proiectele la capăt: „Singura responsabilitate pe care o are scriitorul este către arta sa. (…) Toate celelalte lucruri pot fi aruncate peste bord – onoare, mândrie, decenţă, securitate, fericire – toate, pentru a termina cartea. Dacă un scriitor trebuie să-şi jefuiască mama, nu va ezita”.

Mai ştia un lucru pe care tot mai mulţi scriitori din ziua de azi l-au uitat: că artiştii sunt mai puţin importanţi decât opera pe care o produc. „Dacă n-aş fi existat, altcineva m-ar fi scris. Pe mine, pe Hemingway, Dostoievski, pe noi toţi. Dovada e că sunt atâţia candidaţi pentru piesele lui Shakespeare. Dar important în ceea ce priveşte piese precum Hamlet şi Visul unei nopţi de vară nu este cine le-a scris, ci faptul că au fost scrise.”

Despre toate acestea, dar şi despre relaţia lui Faulkner cu lumea de la Hollywood sau despre cum şi-a scris cărţile, aici.

Citiţi despre tinereţea aventuroasă a lui William Faulkner, când acesta a fost, printre altele, pilot pentru contrabandişti în epoca prohibiţiei.

Cuvinte cheie: William Faulkner
Comenteaza
DEC
16

Femeile lui Charles Bukowski

16 decembrie 2011, 13:38   |   Postat in Fără categorie.   |   Fii primul care comenteaza acest articol!

Charles Bukowski

Lydia. April. Dee Dee. Nicole. Mindy. Katherine. Tammie. Joanna. Mercedes. Cecilia. Liza. Hilda. Gertrude. Cassie. Debra. Tessie. Sara. Iris. Valerie. Tanya. Valencia.

Sunt femeile (sper că nu mi-a scăpat vreuna) care trec prin patul lui Henry „Hank” Chinaski în romanul Femei al lui Charles Bukowski. La momentul în care începe romanul, Hank (alter ego-ul străveziu al scriitorului însuși), are 50 de ani. A scăpat de mult de zecile de slujbe meschine și abrutizante care i-au marcat tinerețea. A demisionat și de la Poștă, unde lucrase 12 ani și de unde își dăduse demisia pentru a deveni scriitor. Și scria. Oriunde. În bucătărie, în sufragerie, în mașină, în avion. Nu avea nevoie de burse de creație în castele vieneze pentru a scuipa poem după poem la mașina de scris. Era, probabil, cel mai mare scriitor necunoscut al Americii, un „marchiz de Sade de mâna a doua”, cum singur se descrie la un moment dat.

Femei

Când nu scria, de obicei bea. Nu că atunci când scria nu era băut. De fapt, era pilit mai tot timpul. Chiar și când conducea sau când mergea cu avionul. Ocazional, prindea câte o lectură în public, prin universități sau baruri. O dată a stat chiar în camera celebrei Janis Joplin din la fel de celebrul Chelsea Hotel din New York. Murea de frică de fiecare dată când apărea în fața cititorilor, singur ca un condamnat în fața plutonului de execuție. Și o scotea la capăt turnând serios în el tot ce prindea.

Citește o recenzie a romanului Adevărata viață a lui Sebastian Knight, de Vladimir Nabokov.

Dar lecturile, ca și chefurile, erau prilejuri de a cunoaște femei. Și Hank cunoștea destul de multe. Brunete, blonde, roșcate. Înalte și scunde. Grase și slabe. Vegetariene, artiste, burgheze, turiste, curve, cu copii sau fără, cu soți sau fără, tinere, mai puțin tinere, nebune, nebune de legat. Și îi plac toate.

„Nu sînt un filozof. Fiecare femeie e diferită. În esență, par să fie o combinație între ce-i mai bun și ce-i mai rău – combinație de magic și îngrozitor. Totuși, sunt bucuros că există”, spune el undeva în carte.

După ultima pagină rămâi cu sentimentul că, dintr-un motiv sau altul, femeile sunt mai complexe, că au ceva în plus. Tot Hank o spune cel mai bine: „Îmi plăceau culorile hainelor lor; felul în care mergeau; cruzimea de pe unele chipuri; din când în când frumusețea aproape pură a unui alt chip, total și încântător feminină. Erau mai cu moț decât noi: plănuiau mult mai bine și erau organizate mai bine. În vreme ce bărbații se uitau la forbal sau beau bere sau jucau popice, ele, femeile, se gândeau la noi, concentrându-se, studiind, decizând dacă să ne accepte, să ne dea papucii, să ne schimbe, să ne ucidă sau, pur și simplu, să ne părăsească. În cele din urmă, nici nu prea conta. Indiferent ce făceau, noi sfârșeam singuri și nebuni.”

Exitus.

*

Romanul Femei a fost tradus de Florin Șlapac și tradus de Polirom.

Citește un top al celor mai cunoscuți scriitori mustăcioși din secolul XX.

Cuvinte cheie: Niciun tag pentru acest articol
Comenteaza
DEC
15

Joseph Conrad

În 1878, viitorul Joseph Conrad se afla la Marsilia. Avea 21 de ani şi călătorise deja pe mai multe nave sub pavilion francez, mai întâi ca pasager, apoi ca mus, în Indiile de Vest şi în Golful Mexic. Încă îl chema Jósef Teodor Konrad Korzeniowski, nume la care avea să renunţe mai târziu din motive evidente. În acel moment are loc poate cel mai misterios episod al vieţii sale, viaţă plină de aventuri şi întâmplări care mai de care mai exotice.

Citeşte despre cum a scăpat Herman Melville din mijlocul unui trib de canibali.

Mai târziu, când începuse să fie privit, pe bună dreptate, drept un foarte mare scriitor, Conrad a încercat să impună o versiune romanţată a evenimentului. Mai întâi în volumul de memorii Oglinda mării, apoi în romanul Săgeata de aur.

Pe scurt, Conrad a lăsat să se înţeleagă că a participat la o conspiraţie menită să-l sprijine pe un anume Don Carlos, pretendent la tronul Spaniei. În schemă mai erau prinse încă trei personaje: un american care avea o navă, un alt individ care era căpitanul acelei nave, şi Dona Rita, o domnişoară înflăcărată, revoluţionară şi, îmi imaginez, plină sex-appeal. Cei patru transportau arme oamenilor lui Carlos, din Franţa în Spania. Cum era de aşteptat în astfel de situaţii, Dona Rita şi-a agitat atât de mult tovarăşii de conspiraţie, încât aceştia au ajuns să se lupte pentru ea. Deznodământul era să-i fie fatal viitorului scriitor: el s-a duelat cu americanul şi acesta a reuşit să-l împuşte. Glonţul i-a trecut la câţiva centimetri de inimă. După o perioadă de convalescenţă, Conrad şi-a revenit şi a trăit mulţi ani până când, într-o bună zi, s-a decis să pună povestea pe hârtie.

Adevărul e mult mai meschin. Deprimat, orfan (mai avea doar un unchi cu care se sfătuia şi care-l ajuta financiar), fără perspective, se pare că Joseph Conrad a decis să-şi pună capăt zilelor şi s-a împuşcat. Din fericire, glonţul nu i-a atins inima şi el a supravieţuit. Nu vom afla niciodată dacă a vrut cu adevărat să se sinucidă sau a fost doar un strigăt de ajutor.

Citeşte despre recordurile din viaţa Agathei Christie.

Cuvinte cheie: Niciun tag pentru acest articol
Comenteaza
DEC
13

Hunter S. Thompson

Mi-ar fi plăcut să fiu prieten cu Hunter S. Thompson. Nu era un tip întreg la minte, asta era clar, dar sigur nu te plictiseai niciodată în preajma lui. Și, în plus, pe cât de dement a fost, pe atât de bine a scris. Poate și din cauza drogurilor pe care le lua fără rețineri la orice oră din zi și din noapte.

„Am folosit orice. Am descoperit o singură chestie care mă poate împiedica să scriu și aceasta e marijuana. (…) Cei care zic că nu scriu sub influența alcoolului sau a drogurilor mint”, declara Thompson într-un interviu din 2000.

El a mai povestit despre scriitorii care l-au influențat cel mai mult: Hemingway, generația Beat, Ken Kesey: „Jack Kerouac m-a influențat destul de mult ca scriitor…în sensul că dușmanul dușmanului meu îmi e prieten. Kerouac m-a învățat că poți să scrii despre droguri și să fii publicat. (…) Același lucru l-am simțit și despre Hemingway când am aflat de el. M-am gândit, Isuse, unii oameni chiar pot face asta”.

Dar, când trăgea linie, lucrul esențial pentru Thompson era ce și cât scria, dar și cât câștiga în urma lucrărilor sale. „Îmi măsor viața în pagini. Dacă am pagini la răsărit, înseamnă că a fost o noapte bună. Nu există artă dacă nu e pusă pe hârtie, nu există artă dacă nu e vândută. (…) Trebuie să fiu plătit pentru munca mea”, mai spunea el.

Despre toate acestea, dar și despre jurnalismul Gonzo, despre Spaime și scârbe în Las Vegas și multe altele, citiți interviul integral.

Citiţi un interviu cu Kurt Vonnegut.

Cuvinte cheie: Hunter S. Thompson
Comenteaza
DEC
09

Un Houellebecq fără finalizare – Platforma

9 decembrie 2011, 13:09   |   Postat în Literatură   |   7 Comentarii

Michel Houellebecq

Am profitat și eu de colecția de cărți ieftine de la Polirom și mi-am luat Platforma lui Michel Houellebecq. 15 lei aruncați la veceu pentru unul dintre cele mai stupide romane pe care mi-a fost dat să pun mâna în ultimii ani.

Ok, poate că aveam așteptări prea mari. Unu, știam că în jurul cărții s-a iscat un scandal terminat cu un proces imbecil în care Houellebecq a fost acuzat că i-a jignit pe musulmani. A zis că religia islamică e cea mai stupidă dintre toate sau ceva de genul ăsta. Doi, Houellebecq fiind Houellebecq, speram să dau peste chestii hot: turism sexual, actualitate, cinism, avioane, carduri etc.

Citește o recenzie a romanului Trei tigri triști, de Guillermo Cabrera Infante.

Și toate astea există, dar rezultatul e ceva cusut cu ață roz. Povestea începe binișor, cu un parizian de aprox. 40 de ani, Michel Renault, un funcționăraș la Ministerul Culturii. Individul are o viață banală și aseptică. Pentru el Parisul nu a fost niciodată o sărbătoare. Asta până la moartea tatălui său, de la care moștenește un căsoi. Se mișcă ceva. Omul atinge o coardă sensibilă: ce amărăștean care încasează lunar un salariu nu visează să îi pice în brațe o căruță de bani care să îi permită să facă nebunie după nebunie? Și personajul nostru trăiește visul. Vinde casa, se dă lovit la muncă și o taie în Thailanda, tărâmul plăcerilor sexuale necugetate.

Platforma

După acest preludiu în care și-a înfierbântat bine cititorul, ce face Houellebecq? Ei bine, o dă în diverse: exotism suficient de bun pentru un ghid turistic, dar lame pentru un roman cu pretenții; scene de sex scrise școlărește; filozofie de doi bani despre cât de bune sunt la pat asiaticele și negresele în comparație cu europencele obsedate de carieră. Mi-am zis că ăsta nu e Houellebecq, ci personajul lui, cu viziunea lui meschină și limitată asupra lumii. Dar m-am înșelat.

Ca un demiurg debil, Houellebecq i-a demonstrat creaturii sale că viața e complexă și are multe aspecte. Plecat în Thailanda să guste din plăceri uitate la el acasă, Michel se îndrăgostește de una dintre colegele sale de excursie, o franțuzoaică sadea. Se întorc la Paris și se dovedește că tipa nu este doar mai pasională și mai pricepută decât expertele asiatice, dar este și foarte deșteaptă. (Oauuuu! Serios?) Împreună cu șeful ei, pleacă de la agenția de turism la care lucrau la o companie rivală și dezvoltă un proiect care se bazează pe turismul sexual.

În punctul ăsta, nu mai ai nicio speranță. Nici măcar scenele de sex sau faptul că ea moare într-un atentat terorist (baza scandalului de care pomeneam mai sus) nu mai pot salva romanul.

La sfârșit, mi-am dat seama că lui Houellebecq i se potrivește perfect ceea ce Gertrude Stein a zis, la un moment dat, despre un scriitor contemporan cu ea: are sevă, dar nu curge.

Citește un interviu cu Michel Houellebecq.

Cuvinte cheie: Michel Houellebecq, platforma, turism sexual
Comenteaza
DEC
08

Taverna White Horse

Aș vrea să citesc o istorie a cârciumilor, tavernelor și barurilor care au marcat literatura mai mult decât universitățile sau cursurile de creative writing. Fără îndoială că într-o astfel de istorie un loc de cinste l-ar ocupa, alături de Closerie des Lilas sau Sloppy Joe’s, infama și faimoasa tavernă White Horse din New York.

Câțiva dintre cei mai înrăiți bețivani și-au terminat ficatul la White Horse. Primul dintre ei a fost legendarul Dylan Thomas. Până la el, White Horse aduna marinari sau sindicaliști, care își beau mințile sau puneau la cale reforme sociale. După el, locul a devenit magic. Legenda spune că, în 1953, Dylan Thomas a băut 18 whisky-uri la tavernă și a plecat către Chelsea Hotel (un alt obiectiv intrat în mitologia literară modernă). Era recordul lui personal. Poetul a murit după câteva zile.

Un alt alcoolic celebru care a frecventat White Horse a fost Jack Kerouac. Cât a locuit în New York, Kerouac trăgea seară de seară aici și bea de rupea. Evident, a fost dat afară din local de mai multe ori pentru scandalurile pe care le pornea. Bețiile sale erau atât de cunoscute printre obișnuiții tavernei, încât cineva a scrijelit pe unul dintre pereții băii mesajul „JACK GO HOME”, adică „JACK DU-TE ACASĂ”. El a murit, câțiva ani mai târziu, de ciroză.

Cam tot pe-atunci, în anii ’50-’60, pe la White Horse au mai trecut Norman Mailer, James Baldwin sau Hunter S. Thompson. Ce vremuri, nu?

Evident, acum taverna a devenit un loc turistic și, în loc de scriitori sau artiști însetați, la White Horse dau năvală hoarde de cetățeni cu aparate foto sau camere de filmat.

De ce și-a închis porțile despre cel mai decadent hotel din lume.

Cuvinte cheie: dylan thomas, Jack Kerouac, white horse
Comenteaza
DEC
07

Philip Roth

Chiar și după ce scrii o grămadă de romane meseriașe e greu-greu să începi o carte nouă. O spune Philip Roth și probabil că știe despre ce vorbește. Într-un interviu din 1984, când publicase deja câteva dintre cele mai bune cărți ale sale, el povestește despre calvarul sutelor de ore de muncă din care nu se alege cu nimic altceva decât cu o frază sau un paragraf suficient de bune încât să iasă din ele un nou roman.

„De multe ori scriu 100 de pagini sau mai mult până dau de un paragraf viu. Ok, îmi zic, ăsta e începutul tău, ăsta e primul paragraf din carte.”

Desigur, interviul nu ocolește relația lui Roth cu psihanaliza, unul dintre capitolele vieții sale care s-a dovedit foarte fertil în plan literar. „Dacă nu aș fi fost analizat nu aș fi scris Complexul lui Portnoy așa cum l-am scris, nici romanul  Viața mea de bărbat așa cum l-am scris. (…) Experiența psihanalizei mi-a fost probabil mai utilă ca scriitor decât ca nevrotic”.

Și dacă v-ați întrebat cum a ajuns Roth pe celebrul divan al psihanaliștilor, ei bine are ceva de-a face cu o căsătorie dezastruoasă, încheiată cu o nevroză și cu plata unei pensii alimentare costisitoare către fosta soție.

Citiți restul interviului aici.

Un interviu epocal cu Vladimir Nabokov.

Cuvinte cheie: philip roth
Comenteaza